Fără detergent, fără balsam, fără energie electrică şi numai cu apă rece de munte. Aşa spală de când e lumea oamenii satului preşuri, ţoale, sumane, cuverturi, iţari şi mai nou câte o pilotă. Vorbim despre ştează, o instalaţie pe care am descoperit-o în Bicazu-Ardelean, în Neamţ.
Unde-i o moară e şi-o ştează musai. Maşina asta de spălat nu-i mare inginerie, dar credem noi ar avea ceva potenţial turistic şi ecologic. Povestea ne-a spus-o nea Ion care se laudă că are clienţi în ciuda modei care a schimbat preşurile cu persanele sau cuverturile frumoase şi teşute din greu cu o carpetă din târg.
Albe ca spuma laptelui fără detergent
Apa care alimentează şteaza vine de pe gârla morii, pe un canal îngust din lemn. Un fel de uluc. Se varsă apoi cu putere într-o vană. “Aici fierbe apa şi rostogoleşte ţoalele”, ne explică un alt cunoscător, bunicul Viorel.
Am întrebat un bunic de 84 de ani de când ştie el că există ştează în comună, răspunsul a venit natural: „De când o făcut Dumnezeu pământul asta ştiu că”.
Vana, cuva maşinii moderne de spălat, este din lemn şi are orificii frumos sculpate de meseriaş prin care se scurge apa, care trebuie să fie limpede. Vana adâncă de 1,5-2 metri poate adăposti, ca să le facă curate ca noi, de la 2 la 4 ţoale, unele chiar 8. Stau acolo după program. Cele mai murdare trei sferturi de oră, iar cele care se cer împrospătate cam 20-30 de minute. Cu ţoalele noi e altă poveste. Să fie pufoase sau sa se îngroaşe mai bine lâna sunt aduse la şteaza. 24 de ore trebuie să fie învârtite ca treaba să iasă bine.
Curioşi să aflăm dacă putem să ne aducem şi hainele la ştează la spălat, i-am lansat propunerea lui nea Ion. Ne-am lămurit repede că nu. Motivul – “pentru că nu se spală”. N-am mai insistat cu de ce-urile cum omul a fost foarte categoric. Judecând însă după instalaţia pe care o aveam în faţa ochilor am presupus că nu se pot spăla decât lucruri mari şi foarte mari.
Gunoaiele strică tot
La prima vedere ai zice că maşina asta de spălat e prietenosă cu mediul. Aşa şi e. Mai puţin prietenoşi sunt însă localnicii care dau pe apă toate gunoaiele peturi, resturi alimentare.
“Toată ziua curăţăm, n-avem cum să facem faţă. Lumea aruncă gunoaiele pe apă”, ne spune amărât nea Ion.
Unele au ajuns şi în ştează. Pe lîngă un ţol bălteau în apa albă ca spuma laptelui peturi, câţiva coceni de porumb… Peisajul deloc plăcut a schimbat tâlcul poveştii într-unul al zilelor noastre. A fost greu să facem fotografii. Din orice unghi priveai, minunata invenţie de când e lumea, redată în vorbe simple de bătrâni, aproape că nu se mai vedea de mizeria unora.
GO TO TOP^
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu